Despărţirea, bat-o vina!

Să trăieşti 6 ani cu o persoană are un impact major asupra vieţii şi gândirii unei persoane. Nici nu-mi imaginez cum este să nu mai ai lângă tine pe cineva cu care ai fost împreună timp de 10, 20, 30 de ani. Probabil că ajungem să gândim atât de mult în doi, având un punct de reper atât de solid, în funcţie de care ne mişcăm, existăm, luăm decizii, şi anume: celălalt. Şi e bine, şi e plăcut şi îţi oferă un sentiment de siguranţă preţios, doar că există momente când constaţi că până și o relație solidă are momente de instabilitate, pe care nu le poți controla. În fond, e vorba despre un „celălalt”, nicidecum o extensie a ta, oricât de mult este romanticizată această idee a sufletelor pereche, a jumătății tale.

Pentru mine a fost mereu foarte clar că nu pot controla ceea ce fac şi vor alţii, chiar dacă instinctul meu avea tendiţa să declanşeze mici mecanisme de manipulare pentru a ajunge acolo unde doream. Uneori , le-a şi declanşat. Dar, când e vorba despre dragoste şi viaţa în doi, cred că manipularea nu-şi are rostul. În fond, cea mai frumoasă senzaţie când iubeşti şi eşti iubit este tocmai dorinţa pură din spatele sentimentului, cu alte cuvinte faptul că cealaltă persoană vrea sa fie… voit :), zi de zi, alături de tine. Or, când dispare această dorinţă, după multe încercări de a o readuce ca la început, realizezi că nu prea mai ai multe resurse să influenţezi mersul lucrurilor. Milogeala, insistenţa, jocurile de putere nu fac decât să prelungească o stare apăsătoare, iar, în final, cred  că duc la acelaşi rezultat: despărţirea. Dar, dacă le elimini pe acestea, ignori putin orgoliul rănit la maxim şi decizi că nu poţi controla mai mult mersul lucrurilor, că ai făcut tot ce ai putut în contextul dat, constaţi că poate apărea un sentiment eliberator, o linişte interioară demult uitată printre perioade de anxietate şi aşteptare să rezolvi problemele căsniciei.

Despărţirea noastră s-a produs în etape, asa cum e şi firesc. Sunt convinsă că o despărţire nu se produce brusc, într-o zi îşi iau rămas bun şi, gata, aşa cum nicio relaţie nu devine mai puternică după ce semnezi un act la primărie, e nevoie de timp, fiindcă sunt sentimente la mijloc. Latura organizatorică şi logistică poate să lase impresia că un cuplu s-a despărţit brusc, pe sistemul: mi-am luat lucrurile şi am plecat, însă intern, în intimitatea sentimentelor, lucrurile au o altă viteză. Una e decizia de a pune punct, alta e dorinţa de a o face. La noi a fost aşa: născut copil, câteva luni grele care ne-au erodat, discuţie cu soţul care mă cam alerta că nu este bine între noi (avea el un motiv clar), stare de uimire pentru că eu mă resemnasem că aşa avea să fie primul an (iar el, se pare, nu a mai putut să aştepte), încercare de a face să fie bine (ce-o însemna şi asta, mai ales că nu ne certam, eram chiar apropiaţi), anxietate, mers pe un făgaş mai bun, apoi mai rău, redeschidere discuţie cu hotărâre de despărţire din partea lui, acceptată de mine în contextul oboselii psihice, anularea deciziei tot din partea lui, lucrat la relaţie încă o săptămână, două, timp în care aşteptam obosită să văd un deznodământ, oricare ar fi el, moment final: despărţirea ireversibilă şi apariţia sentimentului de linişte (pentru mine, fiindcă el a rămas uşor neliniştit). A, și să nu uităm, că peste toate astea, aveam de crescut un copil de 1 an și încercam să mă recuperez după naștere, hormonal și fizic. Greu, dom’le.

Am apreciat mereu sinceritatea soţului meu. Cel puţin faţă de mine a fost mereu deschis, nu mi-a ascuns prea multe, cu excepţia unor stări interioare temporare, destul de zbuciumate, pe care nici nu avea sens să le cunosc. Sincer faţă de el, însă, nu a fost. În sfârşit, nu aş vrea să mă focusez pe ce a fost în trecut (deşi probabil o voi face de-a lungul procesului de vindecare), motivele despărţirii sunt destul de simple acum, privind din perspectiva nouă, dar înainte îmi păreau foarte complexe şi întortocheate. Poate şi pentru că nu voiam să accept motivul real şi îl îmbrăcam amândoi în altceva. Concret, lui i-a plăcut de o altă persoană, o colegă de la serviciu, un crush, aşa cum îl definesc unii, despre care am ştiut de la început (m-am prins eu și l-am confruntat) şi am aşteptat să treacă. In fond, şi eu am avut mici atracţii, ştiam cât de superficiale şi temporare sunt, iar decizia este în mâinile noastre, nu suntem tocmai blocați. Ei, bine, n-a trecut în cazul lui şi cred că a fost motivul principal pentru care nu am lucrat amândoi (ci doar eu), cu toată inima, la relaţia noastră. Oh, well… e nevoie de multă putere psihică să recunoşti motivul real al unei despărţiri, pentru că cele invocate par destul de rezonabile: e grea viaţa de familie, nevoia de libertate, nu mai merge între noi etc. Dar acum l-am recunoscut, sunt dornică să-l accept şi să merg mai departe. În fond, asta înseamnă viaţa, nu?

Ne dorim atât de mult să avem un final ca în poveşti, de genul: şi au trait fericiţi până la adânci bătrâneţi, încât nu ne focusăm pe prezent. Iar asta mă enervează teribil: întreaga existenţă este concentrată pe acel moment final, care dă notă întregului parcurs. Vai, s-au despărţit după 30 de ani, nu a avut noroc în dragoste! Cum vine asta? Chiar dacă nu cred în noroc, ci doar în alegerile fiecăruia în parte care se influenţează reciproc la scară mare (asta e altă discuţie, pentru alt articol), totuşi, cum poţi să anulezi trei decenii de dragoste și să consideri pe cineva ghinionist doar bazându-te pe un punct final? Pornind de la această premisă putem spune despre toată lumea, care moare la final, fără excepţie, că: mna, ăsta n-a avut norocul sa trăiască… doar a murit. Aşadar, hai să fim sinceri faţă de noi înşine, chiar dacă doare, şi să nu mai punem atâta presiune pe finalul fericit. Posibil să nu existe, dar asta nu înseamnă că anii respectivi trebuie șterși cu buretele. Ideal ar fi să păstram amintirile dragi și să învățăm din greșeli.

Mereu când mă uit la un film, chiar dupa secvenţa de la sfârşit, când fie se săruta, fie salvează planeta de la extincţie, fie îl arestează pe x-ulescu, rămân o vreme pe gânduri, întrebându-mă: ok, şi ce se întamplă după? Fiindcă mereu se întamplă ceva, mereu! Filmul nu e gata niciodată, aşa cum nicio relaţie nu ajunge în punctul în care se poate spune ca a devenit de succes. De ce? Pentru că nu se poate gândi o relaţie în termeni de succes şi de eşec.

Cu drag, Ozana.